de la bărbatul „pierdut printre vise și drumuri”

Îți sunt recunoscător, iubito, pentru cuvintele statornice, împovărate de pulbere stelară, care după o lungă peregrinare prin lume, în sfîrșit, au ajuns la mine. Aceste cuvinte tandre și grave, pline de suferință și speranță, asemenea sufletului tău, au pogorăt în pustiul nopții, în care un timp îndelungat am rătăcit. Și-n mod ciudat m-am regăsit în ele… O simfonie ce vine din adîncul neantului, unde veghează dorurile noastre pribege. Cănd mănile tale se mișcă în ritmul sunetelor îndepărtate pe tasta calculatorului, oare, nu simți cum în oglinda ecranului alb adie un zefir suav ?. ( Chemările cerului sau ale tale – e tot una – îmi băntuie ființa. ) În nesfărșitele mele căutări, călăuzite de parfumul dragostei tale, la un moment dat, am devenit una cu praful drumului, ce s-a așternut, cuminte, la picoarele așteptării tale. Și cu meandrele neființei mele am iscat în sufletul tău nostalgii sfășietoare. Un potop de cuvinte, asemenea unei ploi torențiale ai trimis asupra mea să mă izgonești din uitare, precum Dumnezeu l-a îzgonit pe Adam din rai. (Pentru că viața trebuie să poarte un nume…) Ai trimis spre mine apa pură a cuvintelor îndelung plămădite, pentru a mă boteza în albia și esența mîntuitoare a cuvîntului dragoste. Îți mulțumesc, iubito, pentru stilul perfect de a aștepta. Apăsînd aspru, cu tălpile incadescente peste sufletul meu amorțit, pînă la urmă ai reușit să mă trezești din inexistența mea umilă și comodă. Astfel, cred, că te pot insoți, cei drept, încă destul de timid la balul după-amezii din acest sublim început de vară. Pașii tăi dulci de virtuală Medee, deja plutesc frenetic deasupra ierbii înrourate a acestei dimineți sfinte, din care îți tălmăcesc răvașul, invocînd parcă un ritual străvechi, nemaivăzut. Iar trupul tău zvelt arde ca o torță orbitoare, contopindu-se cu orizontul alb, întruchipînd pentu o clipă pasiunea pură între cer și pămînt. Doamne, ce frumoasă ești în dorința supremă de a fi în ideal ! Îndradevăr, pentru o clipă, ești zeiță. Și spiritul antic renăște în preajma ta…
Energia divină întrupată în ființa ta m-a renăscut din propria cenușă, ca pasărea Phoenix și făcîndu-mă (pentru o clipă, ce, căte odată, durează o veșnicie) să mă simt Ulise, care după ce un timp îndelungat a rătăcit printr-o lume derizorie, e gata să se întoarcă acasă, adică la viața adevătată, la Penelopa sa, care cu fidelitate îl așteaptă și care cu siguranță ești tu, iubito. Da, iubito, sunt aici, în umbra cuvintelor tale pe care le rostești din ce în ce mai adevărat. Sunt în umbra oglinzei, în care te uiți tot mai lung, (răvășită de atîta așteptare, dar tocmai de atăta ești încă plină de candoare și mister) încăt, la un moment dat, am început să am senzația că te reflectezi în sufletul meu.
Este de ajuns să întinzi cu multă grație măna că să atingi „ un mort frumos cu ochii vii”. Strigătul sfășietor de uimire, sper să nu ne sperie sau, Doamne ferește, să ne ucidă.