“Vrei sã te smulgi din mine? Smulgându-mi ochii
poate…
Si nici atunci… De-a pururi stai dincolo de ei,
În tot ce este-n mine duh de eternitate,
În însãsi nemurirea în care-am sã mã-nchei.
Ce-mi pasã cã iubirea, cã luna, are faze,
Când creste si când scade pânã la-ntunecime;
Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze,
Tãlãzuind, lunatic, se umflã spre-nãltime:
Ce mândrã limpezime-n zenitul suferintii!
Deodatã-n mii de valuri mã sparg sã te rãsfrâng…
Ne-atragem unul pe-altul cu forta nãzuintii,
Dar cumpãna ei fixã- pãmânt si cer- n-o-nfrâng.
Si totusi, aspra-i lege poetul va-nfrunta:
În orice vers se scaldã, de sus, splendoarea ta.”
Vasile Voiculescu Sonetul CCXIII
