articol de Alice Nastase
Undeva, cîndva, parcă într-o altă viaţă, în care chipul meu ştia să zîmbească fără de riduri, am tînjit nebuneşte după şansa de-a munci mai mult. Mă simţeam strivită, încorsetată într-un program nepermis de îngust.
În strîmtoarea orelor de muncă, onestă şi nepalpitantă, dintre opt şi patru, nu reuşeam, cu nici un chip, să-mi înghesui visele de mărire.
Nu izbuteam să-mi îndes planurile de îmbogăţire. Nu ştiam să-mi ţin în frîu gărgăunii hămesiţi după glorie.
Şi-atunci, am dat de pămînt cu amiezile pufoase. Am făcut ţăndări planurile de vacanţă lungă, încropită din sărăcia portofelului de vinilin.
Am mototolit mătasea nopţilor cu vise line. Am ucis freamătul gîndului că o iubire are nevoie de îmbrăţişări fără grabă, am azvîrlit la coşul cu întîmplări netrăite nălucirea că aş putea să-mi ţin la sîn, mai mult de cîteva zile, copiii abia născuţi. Şi, fără ezitări, m-am avîntat pe drumul izbînzilor fără odihnă şi al carierei fără nesaţ.
În ani lungi de trudă şi neastîmpăr, mi-am stivuit în viaţă ambiţii, cearcăne, mobilă nouă, şedinţe de psihoterapie, haine scumpe, insomnii, bijuterii, divorţuri, case, hohote de plîns, premii, scandaluri, aplauze, prăbuşiri, firme, cărţi, trufii, iubiri disperate, trădări, intrigi, iertări, înstrăinări. Le aşez unele sub altele. Sute sub sute. De euro. Zeci sub zeci de renunţări. Unităţi sub unităţi, care mai de care mai însingurate. Adunările se-ncurcă, rezultatele zvîcnesc a pagubă.
Viaţa-mi iese cu minus, dragostea – din doi în doi, fericirea – cu zecimale.
Ce schemă de calcul să caut, ce logică nebună să revendic, ce matematici stranii să implor să-mi dea înapoi anii risipiţi în fuioare?
Undeva, cîndva, parcă într-o altă viaţă, în care chipul meu ştia să zîmbească fără riduri, am tînjit prosteşte după şansa de-a munci cît mai mult. Şi-abia cînd s-a făcut prea tîrziu, am priceput că un singur suspin de iubire-mplinită valorează mai mult decît nesfîrşirile de cuvinte pe care le-am scris cu mîndrie. Că o singură clipă în care mi-am îmbrăţişat pruncul cîntăreşte mai mult decît o mie de zile în care-a adormit singur, în odaia înţesată de jucării scumpe.
Ce mult aş vrea să pot să schimb un trecut obosit de izbînzi, pe clipa aceea splendidă, răvăşitoare, în care-am crezut că dragostea noastră n-o să moară nicicînd! Dar nu există case de schimb pentru muncă şi nici pentru viaţă. Anii pierduţi pentru suflet rătăcesc, nemilos, prin istorii abstracte.
Pactul diabolic cu munca, o dată făcut, devastează destine şi vieţi şi iubiri.
Ma inclin adanc in fata autoarei!
am cunoscut-o pe alice nastase intr-o zi urita de toamna citind un articol in tabu:de dragoste si foarte frumos.ultima data am vazut-o alturi de nina cassian-excelenta initiativa.cu pretuire ioana deliu
femeie….esti minunata!
Alice e minunata!
De fiecare data cand citesc ceva scris de Alice Nastase ma simt, indiferent de continutul parcurs, in al noualea cer. O fi mult, o fi putin?
ma regasesc atat de bine in Alice…parca as fi scris eu pentru fiinta mea…
Cum sa abordam aritmetica vietii, asa incat sa nu dea cu virgula, acolo, in suflet?
Intrebarea ta e retorica… intotdeauna va da cu virgula, din pacate.
desigur, am lansat-o pentru a intari ideea imposibilei ,,socoteli” depte si intregi, pe de o parte…pe de alta parte vreau sa o conturez pe aceea de renuntare ;renuntare la biant, ca oricum, nu ne avantajeaza.
ma gandeam, in timpul castigat prin renuntarea la bilanturi, sa traim, pur si simplu. Pur. Si simplu. Sa lasam viata sa faca socoteli in locul nostru, ca oricum, ea este cea care ne cere socoteala!
SCRISOARE DE DRAGOSTE REGINEI AȘTEPTĂRII
de la bărbatul „pierdut printre vise și drumuri”
Îți sunt recunoscător, iubito, pentru cuvintele statornice, împovărate de pulbere stelară, care după o lungă peregrinare prin lume, în sfîrșit, au ajuns la mine. Aceste cuvinte tandre și grave, pline de suferință și speranță, asemenea sufletului tău, au pogorăt în pustiul nopții, în care un timp îndelungat am rătăcit. Și-n mod ciudat m-am regăsit în ele… O simfonie ce vine din adîncul neantului, unde veghează dorurile noastre pribege. Cănd mănile tale se mișcă în ritmul sunetelor îndepărtate pe tasta calculatorului, oare, nu simți cum în oglinda ecranului alb adie un zefir suav ?. ( Chemările cerului sau ale tale – e tot una – îmi băntuie ființa. ) În nesfărșitele mele căutări, călăuzite de parfumul dragostei tale, la un moment dat, am devenit una cu praful drumului, ce s-a așternut, cuminte, la picoarele așteptării tale. Și cu meandrele neființei mele am iscat în sufletul tău nostalgii sfășietoare. Un potop de cuvinte, asemenea unei ploi torențiale ai trimis asupra mea să mă izgonești din uitare, precum Dumnezeu l-a îzgonit pe Adam din rai. (Pentru că viața trebuie să poarte un nume…) Ai trimis spre mine apa pură a cuvintelor îndelung plămădite, pentru a mă boteza în albia și esența mîntuitoare a cuvîntului dragoste. Îți mulțumesc, iubito, pentru stilul perfect de a aștepta. Apăsînd aspru, cu tălpile incadescente peste sufletul meu amorțit, pînă la urmă ai reușit să mă trezești din inexistența mea umilă și comodă. Astfel, cred, că te pot insoți, cei drept, încă destul de timid la balul după-amezii din acest sublim început de vară. Pașii tăi dulci de virtuală Medee, deja plutesc frenetic deasupra ierbii înrourate a acestei dimineți sfinte, din care îți tălmăcesc răvașul, invocînd parcă un ritual străvechi, nemaivăzut. Iar trupul tău zvelt arde ca o torță orbitoare, contopindu-se cu orizontul alb, întruchipînd pentu o clipă pasiunea pură între cer și pămînt. Doamne, ce frumoasă ești în dorința supremă de a fi în ideal ! Îndradevăr, pentru o clipă, ești zeiță. Și spiritul antic renăște în preajma ta…
Energia divină întrupată în ființa ta m-a renăscut din propria cenușă, ca pasărea Phoenix și făcîndu-mă (pentru o clipă, ce, căte odată, durează o veșnicie) să mă simt Ulise, care după ce un timp îndelungat a rătăcit printr-o lume derizorie, e gata să se întoarcă acasă, adică la viața adevătată, la Penelopa sa, care cu fidelitate îl așteaptă și care cu siguranță ești tu, iubito. Da, iubito, sunt aici, în umbra cuvintelor tale pe care le rostești din ce în ce mai adevărat. Sunt în umbra oglinzei, în care te uiți tot mai lung, (răvășită de atîta așteptare, dar tocmai de atăta ești încă plină de candoare și mister) încăt, la un moment dat, am început să am senzația că te reflectezi în sufletul meu.
Este de ajuns să întinzi cu multă grație măna că să atingi „ un mort frumos cu ochii vii”. Strigătul sfășietor de uimire, sper să nu ne sperie sau, Doamne ferește, să ne ucidă.